Bolnica Franja – trupuri vindecate si suflete odihnite

În miez de toamnă, adânc în sânul pădurii de foioase, sus în munți (Bolnica Franja), mă întorc în timpuri pe care omul nu s-ar fi gândit să le trăiască vreodată. Văd cu ochi de prezent și trăiesc cu mult prea puțin suflet de trecut – las urme de bocanci ferchezuiți și mă condamn că pasul meu nu cuprinde în mișcare tărăgănat de picioare mânate din dorința de a trăi. Inima o simt în gât, de la urcare este…a lor nu, căci nu aveau de unde să știe unde sunt duși – erau legați la ochi (ca să păstreze secretul) și cărați pe brațele camarazilor, sus, la adăpost de bombe și departe de tranșee.

E frica! O simt până în inimă, nu cred că e doar de la urcare. E mila! Îmi sfâșie inima în bucățele și îmi înmoaie picioarele. E uimirea care îmi saltă plămânii când întorc privirea și văd povârnișuri neclintite în fața timpului.

Poteca de sub mine e prietenoasă, ei nu au apucat să o cunoască. Urcau prin apă, să li se piardă urma. Și liniștea asta de pretutindeni simți că iți sparge timpanele! Din respect pentru ei, nu vorbim tare. De fapt, prea puțin vorbim – avem glasurile amuțite.

Moartea o simți altfel: știi prea bine că nu e a ta – era a lor. Și am timp până sus să mă gândesc că-s norocoasă. Ce sentiment nepotrivit pentru un astfel de loc! Dar stai așa! De fapt aici veneau la oblojeală. Îmi mai revin puțin și prind puteri să urc pe treptele de metal care parca nu se mai termină. Sunt curioasă. Și tac cu ochii în lacrimi. Și privesc cerul. E senin și uneori brăzdat de păsări cu aripi de fier…dar fără bombe.

Eu caut urme de vise. Deschid uși de lemn și privirea mea cade pe lucruri vechi, pe unelte care uneori au dat viață, alteori nu au putut..Sunt case de lemn unde speranța și lupta pentru viață a mers dincolo de câmpul de luptă. Istorii scurte și povești mărturii stau agățate de pereți iar eu le privesc cu scut. Mi-e frică să nu se ia.

Și ridic privirea ca să-mi curăț ochii. Cerul e tot senin și e pace.